priviri...

     N-am văzut niciodată privirea unui viţel înainte de tăiere, dar am văzut privirea unuia ce-a presimţit că vreau să-l tai şi n-am mai putut s-o fac... Am vrut să-l tai să-mi fie mie bine, nu m-am gândit că el va suferi... Şi eu sufăr, dar nu sufăr pentru că nu l-am tăiat, ci sufăr pentru că dacă vreau să-mi fie bine suferă altcineva... Şi-apoi, cine ştie dacă mi-ar fi fost mai bine?
    Mă macină şi întrebarea: dacă i-am văzut privirea, de ce nu-mi dispare gândul de-a-l tăia ? Sunt rea?